Tools
Change country:
Jurnal de Corespondent - Radio Europa Liberă/Radio Libertatea
Jurnal de Corespondent - Radio Europa Liberă/Radio Libertatea
„Căci nu mureau cu toții, dar toți erau loviți”: literatura pandemiei
«Să trăim ca și cum ne-am afla întotdeauna în fază terminală.» (Camus) De-a lungul secolelor, omenirea a fost confruntată de nenumărate ori cu valuri de ciumă, holeră și alte maladii infecțioase, a căror evitare impunea închiderea în case a populației, lepădarea morților și ruperea țesutului social. Asta a generat deseori o literatură sau un folclor de o nuanță aparte. Literatura ciumei poate fi asemuită cu literatura închisorilor. Europa n-a mai fost confruntată cu o pandemie de la gripa spaniolă care a ucis zeci de milioane de persoane la sfârșitul Primului Război Mondial, dar mărturiile literare sunt rare despre acea perioadă. Mult mai interesant și instructiv este însă a citi azi romanul „Ciuma” al lui Albert Camus. E lesne de văzut de ce. Pe de o parte subiectul și derularea romanului: dincolo de interpretarea clasică, cea care pune accentul pe metafora nazismului asimilat unei epidemii, romanul frapează chiar prin descrierea atitudinii oamenilor în timpul epidemiei. Este cea mai tulburătoare descriere a efectelor unei asemenea epidemii într-o societate europeană modernă. Totul se aplică perfect situației de astăzi, începând cu faptul că la începutul epidemiei nimeni nu se simte afectat de ea, însă toată lumea e deranjata de schimbările care modifică obiceiurile cotidiene. Ideea fiind nu: „cum să fac ca să particip la blocarea epidemiei?”, ci mai degrabă: „of, cine o să se ocupe de copiii mei dacă se închid școlile?” Pana la urmă, „Ciuma” lui Camus ne mai învață că niciuna din măsurile imaginate de autorități nu are vreun efect real și că totul se va opri doar atunci când epidemia va înceta de la sine. Ciuma lui Camus Este vorba de orașul mediteraneean Oran, lovit din senin de ciumă (la început, personajul principal, doctorul Rieux, dă peste un șobolan mort). Ca și acum, în situația noastră cu virusul, în Ciuma lui Camus oamenii continuă o vreme să trăiască nonșalant, convinși că nimic nu îi va lovi. Chiar și atunci când un cartier al orașului e decimat de ciumă, ceilalți simt oarecum că nimic nu îi va izbi pe ei, dacă au grijă. Camus știe însă că nu doar că nimeni nu e la adăpost, dar că în fața epidemiei nu există societate, evoluție și progres și că atunci când ea lovește nu suntem mai evoluați decât cei din Decameronul lui Boccaccio în fața unor molime similare. Întregul roman este un „memento mori”, un îndemn spre relativizarea condiției umane. Conștientizarea faptului că putem muri în orice moment ar trebui să ne facă mai buni. Dar personajul lui Camus, doctorul Rieux, nu se implică așa, riscând totul, pentru că vrea să arate că ciuma ne face mai buni. El se implică până la capăt pentru că în fața morții aleatorii doar bunul simț în continuarea rutinei cotidiene poate fi o apărare. Când cineva îi spune că este un erou, el răspunde doar: -- „Îmi fac datoria”. În finalul romanului, după un an de orori și izolare, ciuma dispare. Dar Rieux știe că ea e tot acolo, ascunsă undeva, dormind până în momentul când va ieși iar printr-un șobolan și o mutație, gata să lovească la fel de violent. Camus nu trebuie văzut ca un profet, ci ca pe cineva care a înțeles în profunzime natura umană în franjurile Apocalipsei. Nimeni nu este imun, ar fi singura lui lecție. Cel mai rațional mod de a trăi, pare el să zică, este să o facem ca și cum am fi întotdeauna în fază terminală. Iar într-un al roman al lui Camus, în Străinul, aflăm această scenă din care înțelegem cum izolarea ne învață cu lepădarea de superfluu: naratorul spune cum, atunci când a fost dus pentru prima oară la închisoare, în anii aceia când încă se fuma peste tot, a găsit revoltător că i s-au confiscat țigările: – „În celulă, am cerut să-mi fie date înapoi, dar mi s-a spus că e interzis. Atâta nedreptate m-a deprimat foarte tare. În primele zile am supt aşchii smulse din lemnul patului. Nu puteam pricepe de ce refuzau să-mi dea țigările, că doar nu făceam rău nimănui. Apoi am priceput că asta era parte din pedeapsă. Când am înțeles, însă, mă obișnuisem fără țigări, așa că privarea de ele n-a mai fost o caznă.” Decameronul lui Boccaccio „Virulența molimei creștea prin contactul cu bolnavii, care o treceau altora, precum focul care mistuie tot ce e aproape, sec sau unsuros deopotrivă. Contaminarea se întindea rapid, deoarece boala nu se transmitea doar prin apropierea de un suferind, ducând la moartea sănătosului, ci oricine atingea hainele bolnavului, sau ceva ce fusese aproape de bolnav, lua de îndată plaga. Atât de mare era forța molimei, încât se transmitea și prin lucrurile sau animalele atinse…” Pe acest fundal de epidemie generalizată, un grup de șapte femei și trei tineri se retrag într-o proprietate izolată la țară, pentru a scăpa de moartea rapidă și neînțeleasă, ei izolându-se într-o carantină de 14 zile. Pentru a petrece timpul, își spun povești, în bună parte cinice și licențioase, căci sexul și sarcasmul pun pe fugă sau îmblânzesc moartea. Acesta este introducerea la „Decameronul” lui Boccacio, scris pe la 1350, pe fundal de Ciumă Neagră, molima care a ucis milioane de oameni, jumătate din populația Europei de atunci. Abia acum se poate reciti acel text cu toată forța pe care o avea când a fost scris în aburii morții colective, ca o provocare aruncată neantului. Unul din avantajele acestui virus este că ne va împinge să reconsiderăm literatura clasică la justa ei valoare. De pildă, La Fontaine: „Căci nu mureau cu toții, dar toți erau loviți.” „Animalele bolnave de ciumă”… Când văd aerul de superioritate cunoscătoare cu care unii au aprobat decizia (mai mult decât contestabilă) a lui Boris Johnson de a lăsa la început virusul să se răspândească, în ideea mai mult decât contestabilă că se va ajunge la imunitate colectivă cu prețul câtorva moși firavi, nu pot să nu-mi amintesc fabula clarvăzătorului La Fontaine „Animalele bolnave de ciumă”. Boris Johnson spera să poată obține ceea ce se numește, nu foarte flatant: herd immunity, „imunitatea gregară” (lit. „de turmă”). E tehnica de a lăsa o bună parte din populație să se infecteze pentru a obține (poate) o imunitate de grup, mai degrabă decât a se concentra pe cazurile individuale, oricât de numeroase ar fi ele. Johnson a trebuit să dea înapoi după raportul redactat de Imperial College, care estima că numărul de morți în Marea Britanie, dacă s-ar fi continuat cu metoda de a nu aplica un control strict, ar putea urca până la cel puțin o jumătate de milion de oameni. Mă rog, nu că i-ar fi păsat lui, dar știa că se uită lumea la el. În „Animalele bolnave de ciumă” a lui La Fontaine, echivalentul bătrânilor sacrificați ca să scape restul turmei e măgărușul. Când ciuma dă în toți, prădătorii carnivori și ticăloși ce domnesc peste cireadă se decid să jertfească pe cineva ca să obțină din partea Cerului imunitatea tuturor. Îl sacrifică pe măgăruș (bătrânii noștri), pentru că din onestitate el a apucat să spună că a mâncat odată iarbă de pe poiana unor călugări, iar atunci turma decide că ei toți sunt pedepsiți pentru că măgărușul a furat... și îl omoară. Pentru că el a recunoscut că a fost un hoț mâncând iarba altuia, îl nimicesc sperând că ei scapă prin asta. La Fontaine nu ne spune dacă metoda cu obținerea imunității sacrificând o parte din turmă a funcționat, însă are acolo la început acest sinistru vers, care odată ce se înfige în cap nu mai pleacă, precum un virus: „Căci nu mureau cu toții, dar toți erau loviți.” („Ils ne mouraient pas tous, mais tous étaient frappés”.) Călătorie prin odaie, sau camera obscură a carantinei Camera mea se află situată la al cincizecilea grad de latitudine; direcția ei este dinspre levant spre soare-apune; formează un dreptunghi care face un împrejur de 36 de pași răzând pereții de aproape. Călătoria mea va implica însă mult mai mulți pași, deoarece voi traversa de nenumărate ori camera, fie în lung și larg, fie în diagonală, sau chiar fără a urma vreo regulă sau metodă. O să fac chiar zigzaguri și voi parcurge toate liniile posibile în geometrie, în caz de nevoie. Nu-mi plac oamenii așa de siguri pe pașii lor și pe ideile lor, încât pot spune: «Astăzi voi purcede la trei vizite, voi compune patru scrisori și voi isprăvi această lucrare începută». Cam așa ar începe, adaptat, «Călătorie prin camera mea» (Voyage autour de ma chambre) a lui Xavier de Maistre, originalul și pe nedrept uitatul scriitor și aventurier francez (cartea a fost publicată în 1795 de către reacționarul său frate Joseph de Maistre; ambii aveau să intre în slujba țarului Alexandru al Rusiei). În 42 de capitole scurte, ca un soi de podcast-uri, Xavier de Maistre efectuează o excursie culturală, încercând să se regăsească și să se definească, în cămăruța castelului din Torino în care era închis în urma unui duel interzis. 42 de podcasturi în 42 de zile cât a stat închis, o carantină autentică. Literatura carantinei este un exercițiu foarte dificil pentru că, așa cum o știe orice călugăr, spiritul celui închis e liber, însă e liber doar atunci când a încheiat cu ritualurile zilnice ale claustrării. De aici vine și dimensiunea spirituală a corvezilor repetitive în orice tradiție monahală, fie la creștini, fie la budiști. Și așa ajungem, din închiderea într-o cameră a lui Xavier de Maistre, la un alt moment din Străinul lui Camus, unde personajul, închis fără perspectiva de a mai ieși, spune că el s-ar simți de fapt liber și dacă ar fi închis într-un trunchi de copac însă ar vedea cerul și s-ar obișnui să aștepte momentul în care trec păsările sau câte un nor. Dar tot așa putem căpăta o perspectivă nouă și asupra textului călătoriilor lui Marco Polo... știind despre el că l-a scris pe când se afla într-o închisoare genoveză, fără perspectiva de a mai ieși vreodată. Abia acum, fiind și noi în carantină, ne punem întrebarea dacă nu cumva Marco Polo a inventat din morocănoasa lui captivitate. Bănuiala că el nu ar fi călătorit niciodată în China e întărită de aceea că în text el omite să vorbească despre cel mai straniu detaliu al culturii chinezești, primul lucru care ar fi frapat pe oricine: bețișoarele !… Da, Marco Polo nu menționează bețișoarele. E foarte posibil așadar ca jurnalul lui din China să fi fost tot o călătorie în jurul camerei.  
europalibera.org
„Căci nu mureau cu toții, dar toți erau loviți”: literatura pandemiei
europalibera.org